GHEORGHE  SCRIPCARU

             Boroaia

O reîntoarcere în spirit

  Monografie reeditată la iniţiativa şi cu sprijinul

primarului comunei Boroaia, BERARIU VASILE

şi a Consiliului Local Boroaia

Anul 2013

  Spre ţinuturile scumpe ale obârşiei

"Din fragedă copilărie port candela aprinsă, iubirea pentru aceste locuri şi preţuirea pentru fii lor harnici, închinători pană la desăvârşire în dreapta credinţă şi adânc înrădă­cinaţi în acest pământ strămoşesc. Din visteria virtuţilor părinţilor mei plugari, am dobândit credinţa cea adevărată, dragostea de ţară, de muncă şi m-am deprins încă din casa părintească să preţuiesc semenii şi darurile lor. Lumina vieţii mi-aufost toate acestea (...). De aceea, cu buzele inimii le sărut pururea, dar mai ales în aceste clipe unice pentru mine, cu aceeaşi căldură filială ca şi atunci când plecam sau veneam de pe drumul şcolii (...).

                          † Teoctist

                       Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

„Satul, aşa cum afirmă Lucian Blaga, clădit ca şi Boroaia, în jurul bisericii, identificat cu sacrul până în cele mai elementare acţiuni omeneşti, este acela care de-a lungul vicisitudinilor timpului, ne-a salvat ca popor şi ne-a ajutat a ne construi destinul şi rostul în lume. De la atari izvoare de apă vie cum spunea Mihail Sadoveanu s-au adăpat toţi cei care s-au simţit ai acestui popor şi neam. 

Satul trăieşte în autorul acestei monografii ca o experinţă vie de viaţă şi chiar dacă viaţa l-a distanţat pasager de viaţa satului, nu l-a îndepărtat de la legăturile sufleteşti permanente cu el.

Din modul cum autorul îşi prezintă satul rezultă că perioada copilăriei şi tinereţii trăite acolo, au fost încorporate definitiv în concepţia vieţii sale, matricile axiologice de bine, de adevăr şi frumos ale satului prelungite în veşnicie şi în sacru, animându-l pe tot parcursul existentei sale.

Autorul cărţii evocă un spirit deschis şi pluridisciplinar, receptiv la valorile satului din care aplecat şi din care îşi face o îndeletnicire de afecţiune şi respect şi nu atât un act de erudiţie istoriografică, îşi face un scop etic cu mesaje profund umane, aidoma personalităţii sale. Astfel, autorul probează că spiritul ce animă un lucru devine însăşi garanţia reuşitei lui, căci monografia ce o întreprinde este un act de conştiinţă şi cultură, adresat îndeosebi comunităţii din care a plecat şi întru devenirea sa ulterioară. De aceea, sensul cel mai profund al cărţii este ca al unei metafore teosofice, în care, cel ce a plantat un pom, a făcut-o cu mare dragoste când a ştiut că el nu se va odihni niciodată sub acel pom, dar va avea conştiinţa unei misiuni împlinite dacă sub el se vor odihni semenii săi.

Scrisă într-un limbaj accesibil, în mod inevitabil puţin vetust dar întotdeauna poetic şi filosofic, cu gândul permanent la transcendenţa lucrurilor şi faptelor omeneşti, autorul şi-a luat satul ca model întru susţinerea devenirii noastre ca neam, prin suita de personalităţi ce i-au asigurat continuitatea, ce i-au susţinut mesajele şi i-au anticipat demersul cu alte scrieri asemănătoare. Astfel, dorinţa informării profunde a plecat de la Dragoş de Ciuleşti (care la 1359 şi-a condus ostile într-o expediţie de pedepsire a localnicilor) la Bogdan I şi apoi la Petru I Muşat care şi-a conservat edificiile în arheologia satului, ajungând la marile imigraţii ale românilor ardeleni din mijlocul sec. al XVIII-lea care s-au statornicit pe moşiile Mănăstirilor Neamţ şi Raşca şi sub conducerea unui Bora, preot ori învăţător, a dat denumirea satului, aşa cum opinează pentru multiple locuri ale Moldovei, Ion Drăghicescu în lucarea sa, Psihologia poporului român. Zona este astfel intim legată de perioada înfiinţării primei Mitropolii a Moldovei la 1381 ca şi de baterea primelor monede moldoveneşti cu cap de bour de către Petru 1 Muşat.

Monografia acestui sat, ca şi a multor alte sate, sporeşte deci cunoaşterea despre trecutul concret al Moldovei şi numai o persoană animată de sentimente de recunoştinţă pentru acest trecut, în care se include şi nostalgia pentru satul său, ne oferă un document din care fiecare se poate îmbogăţi sufleteşte.

Binecuvântăm un atare eveniment în care scrisul apare autorului nu numai ca o menire a fiinţei sale dar şi ca o virtute mântuitoare prin reîntoarcerea în spaţiul nemuririi a satului românesc. Este acesta semnul sublim de aderenţă şi asipraţie către lucrările ultime, o şansă şi o încercare de a da profanului o dimensiune eshatologică, prin darurile oferite de un sat aşezat între legendă şi realitate şi în care, vom putea găsi darurile unui popor răstignit dar înviat în decursul istorici, în metafizica sensibilităţii şi devenirii sale.

Fie ca această monografie care se adaugă zecilor de publicaţii în domeniul medicinei, filosofici, dreptului, bioetcii, deontologiei şi ecologiei ale distinsului Profesor universitar doctor Gheorghe Scripcaru, să constituie parte din ofranda pentru eternitate a autorului care rămâne un model da-cultură, spiritualitate şi demnitate, un adevărat apostol al adevărului, binelui şi frumosului.”

† Calinic Botoşăneanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor 

Introducere

 Satul românesc are o istorie şi o civilizaţie proprie care este în măsură să ne confere o imagine despre noi şi despre poporul nostru. Pentru fie­care dintre noi satul său devine un fel de centru al universului. „Întreg universul se învârte, pentru mine, pe osia unei uliţi din marginea unui sat”, uliţă care, prin simţămintele ce le trezeşte, devine un redutabil test de sensibilitate, spunea O. Paler. Toate satele noastre sunt vechi şi renu­mite. Unele mai mult decât altele, deoarece pe umerii lor s-a ridicat un popor şi o ţară, căreia i-a dat o specificitate, o veşnicie, Aici s-a desfăşurat grosul muncii, s-au cântat colinzile şi s-au deplâns morţii, până a fi oraşul cu inovaţiile lui, de încorsetare şi singurătate. Aşa se explică de ce nici în somn, nici în vis, nu uităm satul copilăriei noastre din care am plecat „spre viaţă şi spre lume”, spunea I. Lăncrăjan.

Satul este o realitate diversă şi complexă. La el nu ne impresionează atât mitologia şi viaţa sa de legendă cât umanismul său veridic, ridicarea spiritului său propriu la rang de mit, dragostea sa pentru pământ, căci pământul la ţăran însemna dragoste şi dăruire. Iubirea pentru pământul strămoşesc este identitatea lui, spunea un scriitor, căci sudoarea ţăranului este singura adeverinţă pentru trecerea veacurilor pe aici şi cât timp „va căra sapa în spate, el este sigur că Pământul se va roti în direcţia cea bună”. Unde sunt mâini de ţărani nu va fi sărăcie. Nimeni mai bine ca L. Blaga nu a arătat cum satul vindecă setea de mântuire, cum clopotele cimi­tirului picură liniştea în suflet, cum prin sat suntem mereu în stare de ataraxie, înălţându-ne deasupra efemerului:

          „La obârşie, la izvor,

              Nici un drum nu se întoarce

      Decât în chip de dor”

spunea el. Satul ne învaţă, prin excelenţă, care este gradientul de rezistenţă la încercările vieţii, cum ne adaptăm eficient la mediu, el ne arată că familia este matricea etică esenţială a societăţii, că aici se structurează matricile sufleteşti pe care se vor engrama apoi toate valorile ştiinţei şi culturii:

„Sat al meu ce porţi în nume

  Sunetele lacrimei.

La chemări adânci de nume

în cea noapte te-am ales

Ca prag de lume

Şi potecă patimei.

Spre tine cine m-a-ndrumat

Din străfund de veac

În tine cine m-a chemat,

Sat de lacrimi fără leac."

Se vede în această poezie fondul de spiritualitate al românului, curăţe­nia sa sufletească, fapt ce făcea pe L. Rebreanu să afirme că la noi ţăranul este singura realitate inalterabilă. Dar, copiii Satului „au plecat de mult prin pădurea nebună a veacului”, desculţi şi încăpăţânaţi întru urmărirea unei credinţe. Iar viaţa satului ne comunică încă legile ei statornicite, în care, luarea bulgărului de pământ în palmă ca şi mieii sau viţeii luaţi în braţe şi aduşi în casă, însemnau respectul pentru natură şi pentru muncă.

De altfel şi unirea de an nou începea tot cu aratul, din acelaşi considerent al atingerii măreţiei cu reticenţă prin natura şi pentru natură, ca „un sfânt ce a isprăvit de cosit iarba”.

Cu sufletul „tras deseori pe roată, datorită golului lăsat de plecarea unui ţăran care se face cer”, este firesc ca sufletele tuturor să rămână la sat, pe uliţele căruia s-au arătat miracolele existenţei sau să se întoarcă mereu la sat ca la un izvor de forţă şi vigoare spirituală.

               „Şi-mi las trupul să mi-l spele

Rouă cerului tău blând.

E o naştere aceasta

Mult mai dulce pe pământ.

Sat ascuns între coline

Ca-ntre două vechi coperţi

Sufletu-mi la tine vine

Să-l purifici şi să-l ierţi.”

Iubirea de sat devine astfel înţelepciunea maximă, ca şi în versurile poetului de mai sus, deoarece, satul, a cărui monografie o tentăm, a întruchipat, în cel mai înalt grad, unitatea muncii şi cultul pentru ea şi obiectele ei, cu generozitatea (se spunea în satul meu să nu faci rău nici la puiul cel cie şarpe) şi cu onestitatea, prin constatarea plecată de aici şi devenită clasică: sărac şi curat. Sobrietatea până la abstinenţă, convingerea efortului de depăşire a unor frustrări şi a unei condiţii de viaţă negative, aptitudinea muncii de a ne conduce către sublim şi sens, fac din sat un loc sacru. Către valorile perene de simplitate şi cinste ale satului ne în­toarcem mereu cu sufletul umil; 

                            „Lor lasă-le gândul ca bobul curat

 Să-l semene-n văzduh şi visare

Iar vara întoarce-te iarăşi în sat

                           Cu securea lunii la cingătoare.”

                                    (I. Brad) 

Prin aceste valori satul se află deschis spre veşnicie şi ţăranul român a căpătat un etos aparte, de cinste şi bun simţ, o originalitate ce-i este specifică şi explicată prin heterozisul dintre daci şi latini.

Din sat au plecat apoi muncitorii şi forjării, care, lucind de o grea transpiraţie, înălţau laminarea odată cu prăjirea trupului. Gesturile lor ca acte ce degajau un curaj şi o putere peste limitele obişnuite, erau o prelungire a etosului ţărănesc. Nici o spaimă, nici o ezitare, nici-o deviere de la ce era greu, ca şi cum ar fi fost ceva firesc. Orice lucru în industrie se face cu simplicitate, cu conştiinţa divină a sacrificiului cerut în sine. De aici vine liniştea interioră a muncitorului ţăran, forţa sa unică, munca sa în tăcere, fără paradă, faţă de care se poate încerca doar un sentiment: de jenă şi de inferioritate.

Ţăranul şi muncitorul se conjugă în efortul de cre­are a mediului, printr-un dialog direct cu natura, în care el se şterge cu mâna de sudoare şi de mit şi robit sudorii sale se înfrăţeşte cu brazda şi produsele muncii. Aşa îl vedeam şi pe tata, ţăran plecat la fabrică, unde a devenit „un potcovar de cai şi stele”.

Satul Boroaia ca şi alte sate a avut o intensă bogăţie de spirit, în ciuda sărăciei sale materiale. N. Iorga arata cu scepticism că, acolo unde este civilizaţie, cultura este pusă sub semnul întrebării. Chiar dacă scepticismul său e nejustificat, satul a creat mentalitatea de producător şi de consu­mator şi aceasta a dat identitate ţăranului.

Pe această mentalitate s-a clădit fondul de sănătate etnică şi morală a culturii noastre care a determinat poporul nostru „să-şi facă istoria cu spatele”; convieţuirea laolaltă cu na­tura, serbările sub merii înfloriţi, ieşirea la mormintele eroilor şi morţilor, crearea unei psihologii de gospodar, au făcut ca pământul să fie întors cu şalele rupte, încălzit cu suflarea şi udat cu sudoarea ţăranului. Costumul păstrat ca un totem din generaţie în generaţie, construirea unei fântâni ca semn al trecerii prin această lume, intervenţia întregului sat la necazul unuia, completau acest tablou al unei comunităţi etico-psihologice rurale. Mai mult, o biserică de lemn ca şi casa, evocau liniştea şi împăcarea cu existenţa sa, tot aşa ca şi plecarea cu două perechi de boi la război, ce semnifica, per a contrario, sacrificiul suprem. O atare cultură bazată pe lut şi lemn nu introducea distanţe sufleteşti între oameni şi de aceea, mulţi ţă­rani, au întruchipat prin sacrificiul lor, destinul unui neam.

Acest sat în care am băut apa cu cofa şi căuşul şi în care am dormit pe cuptor, acestui sat din sufletul nostru, cu tot sensul său moral ce traversează generaţiile până la noi, îi închinăm monografia de faţă. Respectul faţa de familia sătească, pentru datinele şi cultura sa, etc. nu este astfel numai o datorie faţă de un loc natal ci şi o modalitate de a amplifica pre­zentul la care ne îndeamnă viitorul comunităţii noastre.

Cea mai sintetică prefaţă la o astfel de lucrare a făcut-o Grigore Ilisei în România literară:

„Cum se întâmplă adeseori, în comuna Boroaia, aşezare vestită, foarte aproape de Fălticenii copilăriei mele, am ajuns cu multă întârziere. Am călătorit, încă din acea vreme, spre locuri cu mult mai îndepărtate, am cu­noscut aşezări despre care nu avusesem nici un fel de ştire, dar, ca un făcut, comuna aceasta «din frumoasa şi îmbelşugata» vale a Moldovei, cum scrie după un drum la Boroaia Alexandru Vlahuţă în „România pito­rească”, n-am avut bucuria de a o vedea decât după mulţi, foarte mulţi ani. Nu s-ar putea zice că nu mi-a stârnit interesul, cum se petrece de multe ori cu câte o localitate care nu te atrage prin nimic şi despre care nu este exclus să-ţi faci o impresie greşită, care să te îndepărteze pentru multă vreme, sau chiar pentru totdeauna. N-a fost cazul meu în ceea ce priveşte Boroaia. Mărturisesc şi azi că am ţinut încă de atunci, din copi­lărie, să mă duc să o văd cu ochii mei.

Ei bine, nu întâmplător, ci pentru a o confrunta cu ceea ce colegii mei, nu puţini colegi de şcoală de la Boroaia, îmi tot spuneau toată ziua. Ceea ce tot trăncăneau nu erau poate verzi şi uscate, cu care ei ţineau să-mi împuie capul. Erau destul de mândri, fără să depăşească măsura, cum trebuie să recunosc, încă de pe atunci, erau mândri de satul lor, de istoria comunei, de obiceiuri, de faptul că sunt dintr-o aşezare de oameni gospodari, chiar înstăriţi, că învăţătura de carte e lucrul cel mai preţuit la Boroaia.

Mai apoi, alte şi alte locuri m-au chemat, dar interesul pentru această aşezare, deşi nu s-a stins cu totul, a căzut, totuşi, în străfundurile sufletului meu, acolo unde se află cele mai vechi şi neîmplinite dorinţe. Eram deja gazetar de câţiva ani şi tot îmi propuneam să trec pe la Boroaia, să-l cunosc pe învăţătorul Vasile Tomegea. Mi se vorbise mult despre acest om. Ştiau să îl preţuiască pe acest dascăl al satului şi Alexandru Vlahuţă şi Spiru Haret şi Nicolae Iorga, care-l încurajaseră şi-l ajutaseră să-şi duca la bun sfârşit opera de luminare a satului.

La aproape de nouăzeci de ani, cânta încă în corul ale cărui începuturi se legau de activitatea de ade­vărat cărturar şi dascăl al aşezării sale. Am tot amânat această vizită şi, într-o zi, bătrânul dascăl s-a trecut dintre noi. Trebuia să treacă un timp, probabil, ca un nou impuls să apară. Pesemne, şi de asta, m-a oprit maşina într-un drum de la Târgu-Neamţ la Fălticeni. Mă găseam şi într-o stare specială, aşa ca nu prea mi-am dat seama când am trecut prin Boroaia.

Drumul era numai hârtoape, ninsese, zăpada se topise, străbăteam parcă o albie de râu, nu un drum naţional, afurisisem cu multe din cele ce-i pot veni în gura unui om în asemenea momente. Dar impulsul n-a în­târziat să vină, şi chiar dintr-o direcţie neaşteptată. Într-o zi, profesorul universitar Gheorghe SCRIPCARU, multă vreme rector la Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi, de loc din Boroaia, aşezare pe care mi-am dat seama ca nu o uită nici o clipă şi afecţiunea şi recunoaşterea pen­tru acestea nu scad, ci cresc odată cu vârsta, aflând că nu am fost nicio­dată pe aici, m-a îndemnat să merg în ţinuturile lui natale.

Voi cunoaşte oameni şi locuri ce merită a fi cunoscute. M-a ameninţat că mă va lua chiar domnia sa cu maşina. Aşa s-ar fi petrecut lucrurile, dar ceva a stricat toate calculele. N-am mai avut timpul necesar să-l însoţesc, cum aş fi vrut, la întâlnirea fiilor satului. Aşa că am pornit de unul singur în această aventură a cunoaşterii.

Drumul l-am făcut în iarna acestui an. Ninsese, se aşezase chiar un strat gros de zăpadă, care nu făcea decât să accentueze acea impresie de linişte, de pace ce simt că este a locului. Tipsia văii Moldovei, tipsie argintată la acest ceas de iarnă, de cei mai mari, mai neîntrecuţi meşteri argin­tari, pare şi mai lină. Apa Moldovei zornăie pe bani zimţaţi, curge iute, sfidând parcă gerul, e aidoma unui lăicer cafeniu, dat parcă în vopseli de coajă de nucă, casele sunt frumoase, fără ostentaţie, îţi place să intri în ele, să intri să stai, să-ţi încălzeşti trupul, să-ţi cruţi puţin oasele. Curge atâta alb şi atâta albastru prin pereţii lor, e aşa de multă puritate şi cură­ţenie, deşi femeile n-au timp şi nici nu le este în obicei să stea toată ziua cu cârpe în mână şi să şteargă, să tot şteargă. Doar primăvara, de sărbă­tori, grijesc, văruiesc, ca să fie pentru un an. Ce o fi amestecând în var, ce o fi turnând în apă?

Greu de crezut că ceva anume dar sigur că minunea albului fără pereche vine din dragostea lor de lumină, de curăţenie sufle­tească. Case mici, mari, nici înzorzonate, case româneşti, de sat, case pri­mitoare, cu ogrăzi şi acareturi de oameni gospodari. De o parte apa repede a Moldovei, de alta, munţii cu acoperişurile lor de păduri, nişte case de ţară mai înalte, intrând cu vârfurile până-n cer, şi, în mijloc, satul acesta, întemeire veche românească, purtând un nume ce vine de la Bour, un ostaş viteaz a lui Bogdan Vodă, căruia domnul i-a dăruit, drept mulţu­mire, pământuri la apa Moldovei. O veche întemeiere românească în vatra căruia şi-au găsit mai târziu, peste secole, adăpost transilvăneni asupriţi, după răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan.

Locul n-a fost prea bogat, pământul e sărac, pe sol podzolic, dar bogă­ţia fără preţ a fost munca acestor oameni harnici, întreprinzători, iuţi la minte. Dacă au văzut că pământul nu le poate da cât au nevoie, ei s-au făcut pădurari, tăietori de lemne. Au ştiut a-şi scoate cele trebuincioase existenţei şi din piatră seacă.

Toate aceste daruri ale oamenilor Boroaiei le dădeau dreptul la mai mult. E lucrul pe care l-a înţeles un mare om al locului, un învăţător. Numele lui este Vasile N. Tomegea şi a intrat în legenda satului, nu pentru că a trăit aproape o sută de ani, ci pentru că a vieţuit cu folos pentru aşezarea lui, din ridicarea căreia şi-a făcut crezul vieţii.

El şi-a dat seama că doar prin învăţătura de carte se poate schimba ceva, cu adevărat în bine, în traiul oamenilor. Dar, şi mai mult, el a avut puterea sufletească să se dăruiască, să se cheltuiască pentru aceasta. În 1912, el şi soţia sa, au însoţit prima lor promoţie la examenele de la şco­lile normale de fete şi băieţi. Elevii lor au reuşit printre primii. Toamna, învăţătoarea Maria Tomegea, a cusut straie pentru elevele şi elevii Boroaiei, care se pregăteau să meargă la şcoli mai înalte.

Ce putea fi mai convingător pentru săteni ca să înţeleagă ce mult poate să însemne şcoala pentru copii lor. Vasile Tomegea nu s-a limitat doar la asta, el a luptat cu toată fiinţa lui să-i înarmeze pe oameni cu cele necesare luminării lor şi unui trai mai bun. A înfiinţat o cooperativă, a început tipărirea unei publicaţii, „Vestitorul satelor”, a contribuit la înfiinţarea căminului cultural, al cărui cor a devenit vestit încă de atunci în toată ţara.

El a transmis săte­nilor dorinţa de cunoaştere, le-a deschis cărţile ştiinţei agricole, i-a învăţat să practice o agricultură sistematică, şi mai presus de toate, le-a transmis mereu ceea ce a moştenit de la înaintaşii săi, iubirea de glie, de ţară. În primul război mondial el a luptat la Mărăşeşti, iar la 50 de ani de la aceste lupte a fost printre veteranii decoraţi şi de comunişti. Rămâne memorabil ceea ce a spus el, cu această ocazie că, deşi nu este comunist, este şi rămâne un bun român.

Ceea ce el a făcut pentru satul său a avut ecou în toată România, Spiru Haret, Nicolae Iorga, Alexandru Vlahuţă au ţinui să-l viziteze şi să-i cunoască experienţa. De-a lungul anilor, mii de copii de la Boroaia s-au bucurat de învăţătura celor mai înalte şcoli din Ro­mânia, spre a fi de folos ţării întregi.

E zi de iarnă. O zăpadă zaharoasă, cristale mari acoperă pământul care somnolează în aşteptarea primăverii, a germinaţiei. Grâul înalt de un verde crud doarme somn dulce sub omături. „A fost pus la timp, a răsărit şi a crescut bine şi nădăjduim o recoltă bună”, spun ţăranii, arătând spre câmpurile de dincolo de sat, unde nu se vede decât alb, o mare de albeaţă monotonă, obositoare. Omul ştie ce-i dedesubt, are antene care-i transmit într-un cod secret, care, evident, îmi scapă. E limbajul vechi de când lumea, în care ei, ţăranii, vorbesc cu pământul. E mai mult tăcere şi absenţă. „Să stai în arşiţă zile-n şir, dis-de-dimineaţă până seara, înconvoiat peste sapă, nu-i uşor deloc. Dar omului de la ţară nu i s-a părut niciodată peste puteri, nu s-a plâns. Or, acest fel de a simţi munca pământului trebuie să-l ducem mai departe. Asta ne frământă şi pe noi la Boroaia, cum cred că aşa ceva îi preocupă şi pe alţii, în alte sate, ba chiar şi pe orăşeni”, îmi spune primarul satului.

Viitorul satului lor, al salului românesc - iată ce-i frământă, iată ce gândul lor gândeşte. Fiecare casă, aproape, are televizor, frigider, aparat de radio. Oamenii primesc ziare şi reviste. Citesc, comentează singuri şi laolaltă, în bătătură şi în alte poiene ca ale lui Iocan. E normal, zic ei, să avem şi noi parte de asfalt, de maşini, de aparate electro-casnice, să ne civilizăm, dar nici să ne dispară satul, că nu se poate fără pâine. Să mai ştie copiii noştri să mulgă o vacă şi să prăşească, să altoiască un copac, că fără acestea nu vom avea cum trăi. Să asculte şi casetofonul, disco şi alte nebunii, dar să le placă să doarmă şi într-un pod de şură plină cu fân, să nu le fie silă să rânească la o vacă, să intre într-un coteţ cu porci. Dar cum să le amornizezi toate acestea, ca să existe fără să se stingherească. Iată la ce gândesc, cu glas tare, şi oamenii de la Boroaia.

Îi ascult pe aceşti oameni, frământările lor sunt şi ale mele. Nici nu ştiu când au trecut ceasurile. Ziua e pe sfârşite. Lucrarea gândurilor lor e dătă­toare de nădejde. Căci schimbarea la faţă în bine a satului românesc depinde în primul rând de dorinţa de prefacere a acestor oameni. E timpul înţelegerii şi acţiunii în vatra satului nostru. Momente pline de încordare, momente de răscruce în existenta sa milenară. Satul trebuie să-şi încorporeze câştigurile de civilizaţie ale timpului nostru, dar să păstreze valorile fundamentale ale civilizaţiei sale ancestrale. Tinerii de azi ai satu­lui trebuie să nu înceteze nici o clipă să-şi iubească obârşia. Dar nu din impulsuri exterioare, ci din cele interioare, care pătrund în gând, sunt şi valabile, totodată.

O veche dorinţă mi s-a împlinit în această iarnă. Am cunoscut o veche şi faimoasă aşezare românească, în care se regăsesc valorile noastre fun­damentale, integrate cu elementele civilizaţiei umane. Am umblat prin acest sat, am stat de vorbă cu oamenii şi tot timpul m-a stăpânit senti­mentul statorniciei acestor oameni, care iubind ca lucrul cel mai de preţ aşezarea, o dăruiseră cu fructele muncii lor, cu case şi grădini, toate fru­moase, toate curate. Lumina şi curăţenia, venind din lumina minţii şi cu­noaşterii sufletului, dau personalitate acestei alcătuiri umane ca atâtea din rotundul de lucrare şi simţire românească. Oamenii, îndeletnicirile lor sunt noi, satul însuşi e înnoit, şi nouă trebuie să fie şi încrederea în viitorul lui. Un viitor ce depinde de ei, care prin munca lor au dus vestea acestei aşe­zări în toată ţara.

E nevoie de asemenea minţi luminate, de asemenea suflete generoase, ca acela al învăţătorului Vasile TOMEGEA, pentru a canaliza energii înzecite ca putere, energiile acestor oameni de pe valea Moldovei, energii care să rodească pe întinsurile pământurilor sau în masivele păduroase din Munţii Neamţului. Pe valea Moldovei, nu departe de Fălticeni, între curgerea repede a Moldovei şi împărăteasca ondulare a munţilor Neam­ţului, s-a durat, din vechime şi pentru vechime, o trainică aşezare româ­nească - Boroaia.

Când treceţi prin această parte de ţară, opriţi-vă să o cunoaşteţi. Veţi afla multe din darurile noastre ca popor.

Monografia comunei Boroaia